Căderea regimului comunist din România – 22 decembrie: Revoluția română din 1989

 

22 decembrie: Revoluția română din 1989.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, după o noapte însângerată pe străzile Bucureștiului, muncitorii de pe marile platforme industriale au ocupat Piața Universității, iar cu puțin înainte de ora 10.00, Ceaușescu a convocat, în sediul C. C. al P.C.R., ultima ședință a Comitetului Politic Executiv. El a anunțat că datorită situației extrem de grave, a hotărât să instituie starea de necesitate în întreaga țară. Populația a început însă să ocupe piața din fața sediului Comitetului Central, astfel că la ora 11 în piață erau peste 50.000 de oameni, iar în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a încercat să se adreseze mulțimii de la balconul clădirii Comitetului Central, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie, moment în care manifestanții strânși în fața sediului Comitetului Central au forțat ușile și au pătruns în clădire, determinându-l pe Ceaușescu să fugă cu un elicopter de pe acoperișul instituției. La orele amiezii, la radio și televiziune s-a transmis vestea fugii dictatorului, ceea ce a provocat valuri de bucurie în întreaga țară, iar zeci de mii de romani au ieșit pe străzile marilor orașe pentru a saluta căderea regimului comunist.

sursa: https://www.facebook.com/LectiaIstorie/

Posted in Uncategorized | Leave a comment

100 de ani de la Marea Unire din 1918! La Mulţi Ani România!

Rezoluţiunea 
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918
 
I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.


IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.


Posted in Uncategorized | Leave a comment

100 de ani de la Unirea Bucovinei cu Romania 15/28 noiembrie 1918

Unirea Bucovinei cu Romania

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918
“Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

11 noiembrie 1918 – 100 de ani de la încheierea Marelui Război!

Primul Război Mondial, declansat la 28 iulie 1914, urma sa se încheie la 11 noiembrie 1918, dupa aproape 53 de luni de lupte tragice. Era ultimul dintre cele patru armistitii încheiate în acelasi an:la Salonic-cu Bulgaria la 29 septembrie, la Mudros-cu Turcia la 30 septembrie, si la Padova-cu Austria la 3 noiembrie. Din punct de vedere strategic, el a pus capat dominatiei europene si absolutismului monarhic si a doborât patru mari imperii:german, austro-ungar, otoman si rus. Denumit si “matricea otravitoare a secolului al XX-lea”, el a fost, din ratiuni care ramân înca misterioase, un fel de sinucidere colectiva a Europei, cu sechele ce au subzistat înca mult timp.

Cu toata speranta unei paci definitive, primul razboi mondial purta însa în sine germenele unui conflict si mai devastator. În cursul negocierilor de pace, presedintele american Wilson a încercat sa obtina acceptarea în totalitate a programului sau de 14 puncte, dar nu a insistat asupra unora dintre ele. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly si Sčvres au provocat resentimente profunde si mari tulburari sociale în rândul celor învinsi, dar chiar si în al unora dintre învingatori, ale caror revendicari nu fusesera în totalitate satisfacute. Dorinta de revizuire a tratatelor a mai provocat, în timp, resurgenta unui militarism si a unui nationalism agresiv, care, odata cu cel de-al doilea razboi mondial, avea sa plonjeze omenirea din nou în haos si oroare.

Puterile Centrale îsi pierd coeziunea

La începutul anului 1918, profitând de scoaterea Rusiei si a României din razboi, eforturile militare ale Puterilor Centrale se concentreaza spre frontul de vest. Înaltul Comandament German declanseaza în 21 martie 1918 o puternica ofensiva în directia Amiens, fara a obtine însa rezultatele scontate. Între timp, în cadrul unor reuniuni, dintre care prima în 28 martie, generalul Ferdinand Foch este numit comandant suprem al armatelor aliate din Franta (conferinta de la Abbeville, din 2 mai). Dupa o alta ofensiva, începuta la 27 mai, în cadrul Bataliei de pe Aisne, germanii câstiga teren si înainteaza în directia Parisului.
În 15-16 iulie, germanii mai fac un ultim efort în Champagne, însa ulterior, la 25 iulie, armata franceza organizeaza o contraofensiva, prin declansarea celei de-a doua batalii de pe Marna, în zona Château-Thierry. Germanii se repliaza la 6 august, în spatele liniei fortificate Hindenburg.
Echilibrul de forte este pe cale de a înclina iremediabil în favoarea Antantei, mai ales ca trupele americane vin în sprijinul francezilor si britanicilor, cu un efectiv de patru milioane de soldati, dar si cu armament nou.În cadrul conferintelor care au loc la Spa, în 13, 14 si 15 august, austriecii se declara la capatul puterilor si cer încetarea ostilitatilor.
Ulterior, Armata 1 americana a generalului John Pershing lanseaza apoi prima ofensiva la Saint-Mihiel în 12 septembrie si înainteaza spre nord, pâna atinge pozitiile germane. Inamicul pierde numai într-o zi 15.000 prizonieri si 450 de tunuri, abandonând numeroase alte materiale de razboi.
Austria îsi exprima din nou dorinta de a adresa un apel de pace beligerantilor. Tragând dupa sine Bulgaria si Turcia înca din 25 august, ea lanseaza în 14 septembrie seara, în fata presei reunite la Viena, un apel general adresat tuturor beligerantilor în vederea pacii.
Generalul Erich Ludendorff, seful Marelui Cartier General German (Generalquartiermeister), afla ca aliatii bulgari sunt gata sa semneze armistitiul, ceea ce se va întâmpla în 26 septembrie. Vestile noi au darul sa-i îngrijoreze pe germani, deoarece în 28 septembrie aliatii încep ofensiva în Flandra. În seara aceleiasi zile, Ludendorff îl viziteaza pe maresalul Hindeburg, exprimându-si opinia ca “trebuie cerut imediat un armistitiu; orice întârziere poate fi fatala”.
În ziua urmatoare, bulgarii semneaza armistitiul la Salonic.

Germania se resemneaza

În 30 septembrie, Hindenburg, Ludendorff, amiralul Paul von Hintze, Secretar de Stat si colonelul Heye, seful Biroului de Operatii, se întâlnesc la Spa. Expozeul lui Ludendorff este simplu:moralul trupelor este la pamânt, rezervele sunt epuizate, deci o ofensiva nu va fi posibila prea curând. La ora 12, conferinta se reia în prezenta lui Wilhelm al II-lea, care ramâne stupefiat de cele auzite. Cum politica este preocuparea sa imediata, el se gândeste sa aduca la putere o persoana care ar întruni majoritatea voturilor Reichstagului.
La 1 octombrie, printul Max de Baden accepta sa devina cancelar. Var al lui Wilhelm al II-lea, descendent direct al regelui Maximilien de Bavaria, printul este din punct de vedere politic omul circumstantelor. El stie ca misiunea sa este deosebit de grea, aproape penibila. În ziua urmatoare, în cadrul Consiliului de Coroana, el antameaza discutia privind oportunitatea unui armistitiu, dar Wilhelm al II-lea îl întrerupe imediat:”Înaltul Comandament va face demersurile necesare, dar tu nu esti aici pentru a crea dificultati Înaltului Comandament”.
În 3 octombrie, cancelarul Max de Baden îi adreseaza un mesaj cu patru întrebari lui Hindenburg:”Cât timp estimeaza ca e necesar ca armata sa mentina inamicul dincolo de frontierele Germaniei; Marele Cartier General ar trebui sa se astepte la o prabusire militara? Daca da, în cât timp? Situatia militara este într-atât de critica, încât e nevoie de actiuni în vederea armistitiului si a pacii?
În cazul în care, la întrebarea a treia, raspunsul va fi afirmativ, Marele Cartier General trebuie sa tina cont de faptul ca trebuie antamate tratative de pace. Sa se tina cont de asemenea, ca situatia critica a armatei poate duce la pierderea unor colonii si a unor teritorii germane, în particular, a Alsaciei si Lorenei”.
Hindenburg îi raspunde ca “armata germana ramâne puternica si respinge în continuare toate atacurile. Situatia devine însa din zi în zi mai critica, deci în aceste conditii este mai bine sa înceteze lupta, pentru a evita pierderile, atât din partea poporului german, cât si a aliatilor sai”.

Încep negocierile de pace

În noaptea de 3 spre 4 octombrie, Max de Baden îi adreseaza o telegrama presedintelui american, prin intermediul misiunii germane în Elvetia, prin care înstiinteaza:”Guvernul german roaga presedintele Statelor Unite ale Americii sa ia în mâinile sale problema stabilirii pacii, sa înstiinteze de aceasta cerinta a lui toate statele beligerante si sa le invite sa-si trimita plenipotentiari în vederea negocierilor. Guvernul german accepta ca baza pentru negocierile de pace programul expus de presedintele S.U.A. în mesajul sau catre Congres, în 8 ianuarie 1918, precum si în declaratiile lui ulterioare, mai ales în cuvântarea din 27 septembrie. Pentru a împiedica continuarea varsarii de sânge, guvernul german propune încheierea imediata a unui armistitiu general pe uscat, pe mare si în aer…”.
În 8 octombrie, secretarul de stat american Robert Lansing trimite nota de raspuns din partea presedintelui Wilson, în care specifica:”Presedintele Statelor Unite se simte obligat sa declare, în legatura cu propunerea unui armistitiu, ca nu s-ar simti îndreptatit sa propuna un armistitiu guvernelor cu care Statele Unite sunt aliate contra Puterilor Centrale, atâta timp cât armatele acestor puteri se afla pe pamântul lor… Presedintele crede a fi îndreptatit sa puna si întrebarea daca cancelarul vorbeste numai în numele acelor forte ale Reich-ului, care au purtat pâna acum razboiul. El socoate raspunsul la aceasta întrebare din orice punct de vedere extraordinar de important”.
În 12 octombrie, Max de Baden îi raspunde la rândul sau presedintelui american, declarând:”Guvernul actual german, care poarta raspunderea pentru pasul facut pentru pace, a fost format prin tratative si de comun acord cu majoritatea absoluta a Reichstag-ului. În orice actiune a sa, bazat pe vointa acestei majoritati, cancelarul Reich-ului vorbeste în numele guvernului german si al poporului german”.
Raspunsul lui Wilson, în 14 octombrie, este ca armistitiul va fi reglat cu puterile aliate, în conditii, care vor mentine superioritatea aliatilor. În acelasi timp, el cere încetarea imediata a razboiului submarin. Din acest moment, rolul de mediator al lui Wilson înceteaza, el devenind seful coalitiei.
Acest anunt suna ca un ultimatum pentru Wilhelm al II-lea. El întelege ca Statele Unite doresc capitularea completa a armatei germane, ca si sfârsitul dinastiei Hohenzollern.

Curând vom fi singuri în Europa!

Guvernul german convoaca imediat Cabinetul de razboi, în cadrul Conferintei de la Berlin, din 17 octombrie. Dezbaterile se poarta, în special în privinta efectivelor:Ludendorff estimeaza ca Foch dispune de 220 divizii, în timp ce armata germana dispune doar de 191 divizii, dintre care patru sunt austriece, iar batalioanele din 28 de divizii sunt reduse ca efectiv (200-500). Se impune deci stabilirea unui echilibru al fortelor, cât mai repede posibil. Sunt convocati 39 de înalti ofiteri, carora li se adreseaza doua întrebari importante:daca trupele îl vor urma pe Kaiser, pentru a stabili ordinea în tara si cea de-a doua, daca ele sunt capabile sa combata bolsevismul cu ajutorul armelor. Raspunsul vine cât se poate de repede, la ora 13:trupele nu vor lupta pentru ordinea interna avându-l pe Kaiser în fruntea lor. Colonelul Heye încheie deci, spunând ca:”armata va intra în ordine în tara, la ordinele generalilor sai” si ca “armata nu vrea sa mai lupte nici împotriva inamicului, nici împotriva tarii”.
Dupa câteva momente de reflectie, Wilhelm al II-lea decide ca renunta la coroana imperiala, dar ca ramâne rege al Prusiei. Conform Constitutiei însa, acest lucru este imposibil. Nestiind ce altceva sa faca, Wilhelm al II-lea îl demite pe Ludendorff.
În noaptea de 21 spre 22, Hindenburg îi comunica, plin de amaraciune cancelarului, prin intermediul colonelului von Haeften, agentul sau de legatura:”Turcia a început negocierile de pace. Austria o va face si ea în curând. Curând vom fi singuri în Europa. Tensiunea de pe frontul de vest este considerabila”.

Negocierile continua

În 20 octombrie, guvernul german consimte ca “raportul actual de pe fronturi trebuie sa stea la baza stipularilor, care sa-l asigure si garanteze. Guvernul german lasa la dispozitia hotarârii presedintelui ca acesta sa creeze o ocazie pentru reglementarea detaliilor”.
În 23 octombrie, presedintele Wilson îi raspunde printului Max de Baden si le transmite aliatilor oferta de armistitiu, pentru ca acestia sa poata statua conditiile lor.
În nota sa din 27 octombrie, guvernul german da un raspuns presedintelui american si cere recunoasterea armistitiului de catre aliati:”Guvernul german asteapta de-acum înainte propunerile pentru un armistitiu, care sa dea nastere la o pace a dreptatii, asa cum a caracterizat-o presedintele în manifestarile sale”.
În zilele urmatoare, la Versailles are loc examinarea detaliata a conditiilor armistitiului ce va fi impus Germaniei. În fine, la 4 noiembrie, textul definitiv al armistitiului este transmis prin cablu presedintelui Wilson. Se decide, printre altele, ca maresalul Foch asistat de un amiral britanic, sa le comunice acest text parlamentarilor germani mandatati de catre guvernul german sa semneze armistitiul.
În 5 noiembrie, Robert Lansing, secretarul de stat, adreseaza Germaniei raspunsul la ultima nota adresata de Max de Baden:”Presedintele m-a însarcinat mai departe sa va rog sa comunicati guvernului german ca maresalul Foch a fost împuternicit de catre guvernul Statelor Unite si de guvernele aliate sa-i primeasca pe reprezentantii autorizati ai guvernului german si sa le aduca la cunostinta conditiile armistitiului. El invita Germania, în cazul în care doreste un armistitiu, sa trimita parlamentari, care sa ia legatura cu generalul Foch”.
În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, înaltul comandament german face cunoscuta lista cu plenipotentiarii sai:ministrul de stat Erzberger, generalul von Winterfeldt, ministrul plenipotentiar, contele Oberndorff, capitanul de marina Vanselow, precum si capitanii Geyer si von Helldorff, interpreti.

Germania, între anarhie si razboi civil

În acest timp, Germania se afla între anarhie si razboi civil. În 3 noiembrie, în portul Kiel, marinarii flotei de razboi refuza sa mai lupte. Militari si civili, cer deopotriva încetarea imediata a razboiului, dar si participarea poporului la guvernare, prin intermediul Consiliului Muncitorilor si Soldatilor. Miscarea revolutionara se întinde rapid la Hanovra, Köln si Braunschweig. În 9 noiembrie, Berlinul este cuprins, la rândul sau, de o adevarata febra revolutionara. Înarmati cu drapele rosii, manifestantii instigati de spartakisti, un grup foarte activ de militanti marxist-leninisti condus de Karl Liebknecht si Roza Luxemburg, încearca sa asalteze Reichstag-ul. Manifestantii cer abdicarea imediata a Kaiserului. Printul Max de Baden îi telegrafiaza acestuia la Spa:”Abdicarea Domniei voastre a devenit necesara pentru a salva Germania de un razboi civil”.
Constient de faptul ca generalii sai pledeaza în favoarea abdicarii, Wilhelm I se hotaraste sa se refugieze în Olanda. Exilul sau este definitiv. În aceeasi zi, Max de Baden îi cedeaza cancelaria liderului social-democrat Friedrich Ebert, în timp ce, într-o efervescenta revolutionara, Philipp Scheidemann, un alt sef social-democrat, proclama Republica în 7 noiembrie.

În drum spre Compiegne

Cei sase parlamentari germani pleaca în 7 noiembrie la prânz, din Spa, unde se afla Marele Cartier General German. Ziarul Le Petit Parisien din 7 noiembrie anunta cu litere de-o schioapa:”Parlamentarii germani se afla deja pe drum”.Spre seara, delegatia se afla în fata liniilor franceze, în locul indicat de maresalul Foch, adica la Haudroy, situat la 2 kilometri nord de La Capelle. Este aproape ora 20, ploua marunt, e frig si ceata este deasa. Santinelele aflate în post reusesc sa vada un halo de lumina si se aude semnalul de “încetati focul”. Sosirea celor patru Mercedes-uri este anuntata în sunet de trompeta. În fata primei masini se detaseaza conturul unui imens drapel alb. Parlamentarii sunt cazati în vila Pasques, unde sunt primiti de catre comandantii Bourbon-Basset si Ducornez. Generalul von Winterfeldt, fost atasat militar la Paris îi prezinta pe membrii delegatiei germane. Apoi, delegatia abandoneaza automobilele Mercedes ornate cu vulturul imperial, pentru a se urca la bordul a patru masini frantuzesti:un Delaunay, un Dedion, un Renault si un Panhart. La miezul noptii este servita o cina frugala în apropiere de Saint-Quentin. Drumul continua apoi catre gara din Tergnier, unde delegatia condusa de generalul Debeney ajunge la ora 3 dimineata. Un tren compus din trei vagoane îi asteapta. Vagonul-salon al parlamentarilor germani este vagonul lui Napoleon al III-lea, construit în 1860 si care îi servea acestuia pentru deplasarea la Compičgne. Salonul este tapisat în satin verde si mai poarta înca semnele coroanei imperiale. Trenul pleaca într-o directie necunoscuta parlamentarilor, iar geamurile vagonului sunt camuflate.
În 8 noiembrie, la ora 7 dimineata, delegatia ajunge la Rethondes, în apropiere de Compičgne. Trenul maresalului Foch se afla deja pe linia paralela si el îi primeste pe delegati în vagonul sau personal la ora 9.

 

Vagonul 2419 D intra în istorie

Primul contact este destul de violent, deoarece Foch asteapta mai întâi ca plenipotentiarii germani sa ceara armistitiul:”Cereti armistitiul?
Atunci spuneti asta! În cazul în care îl cereti, va vom face cunoscute conditiile în care va putea fi obtinut”, spune el sec.
Dupa discutiile privind conditile armistitiului, germanilor li se da un ragaz de 72 de ore, pentru a da un raspuns definitiv. Erzberger ar dori mai întâi încetarea focului, pentru a combate miscarea bolsevica din Germania din acel moment, dar Foch refuza:”Focul nu va înceta decât dupa semnarea armistitiului”.
La ora 13, capitanul von Helldorf, care serveste ca interpret, pleaca la Spa, catre cartierul sau general. Duminica, 10 noiembrie, guvernul german ia la cunostinta conditiile armistitiului si în aceeasi dupa-amiaza sunt trimise doua mesaje delegatiei germane:unul semnat de maresalul Hindenburg, în care se precizeaza anumite atenuari privind conventia de armistitiu, celalalt, semnat de cancelar, care îi acorda lui Mathias Erzberger mandatul de a semna armistitiul.
În fine, în 11 noiembrie armistitiul este semnat la ora 5.10 dimineata de catre maresalul Foch, amiralul sir Roselyn Wemyss, generalul Maxime Weygand, contele Alfred von Oberdoff, Mathias Erzberger, generalul von Winterfeldt si capitanul Vanselow. Ultimii doi au lacrimi în ochi.
La ora 5.45, generalul Mordacq îl anunta pe Clemenceau ca armistitiul a fost, în fine, semnat si ca va intra în vigoare la ora 11 a aceleiasi zile. La Ministerul de Razboi bucuria este imensa. Bucuria nu este împartasita la fel de toata lumea. Înflacaratul general Mangin exclama aproape profetic:”În 20 de ani vom avea din nou razboi! Armata germana nu a fost distrusa, iar noi nu am intrat în Germania cu arma în mâna”.
În aceeasi dimineata, maresalul Foch îi relateaza presedintelui Raymond Poincaré evenimentele petrecute, remarcând totodata:ŤGermanii au acceptat conditiile pe care noi le-am impus, dar nu s-au declarat înca învinsi. Cel mai rau este ca ei însisi cred sincer acest lucru “.
La ora 11, clopotele rasuna în toata Franta. Pe front, trompetii urcati pe parapete suna din toate puterile Încetati focul, Desteptarea, sau La drapel. Pretutindeni se aude Marseilleza.
În fata, în transeele germane se simte usurarea. Pentru prima oara, în cei patru ani, francezii si germanii se pot privi fara a se împusca. Armistitiul a fost semnat dimineata între aliati si germani. Ultimul soldat francez ucis de un glont ratacit, exact la ora 11, în ziua de 11 noiembrie, este agentul de legatura Auguste Trébuchon, care anunta ordinul de adunare a regimentului sau, în vederea aprovizionarii. Razboiul lasa însa în urma sa peste opt milioane de morti si sase milioane de mutilati.
În ziua urmatoare, prin Ordinul de zi Nr. 5961, maresalul Foch adreseaza un mesaj armatelor aliate: “Ofiteri, subofiteri si soldati ai armatelor aliate, dupa ce inamicul a fost oprit definitiv, ati câstigat cea mai mare batalie din istorie, ati salvat cauza cea mai sfânta:libertatea lumii. Fiti mândri, posteritatea va va pastra recunostinta”.

Ziua de 11 noiembrie la Paris

Vremea este racoroasa la Paris, a cazut chiar un pic de bruma. Orasul este în asteptare înca din zori. Nimeni nu manifesta îngrijorare sau nerabdare, însa toata lumea asteapta un semnal. Primii sunt informati redactorii jurnalelor si directorii de banci. Multimea asteapta o confirmare vizuala. Catre ora 10, apar afise pe toate fatadele sediilor ziarelor Echo de Paris, Gaulois si Matin.
În acest moment lumea se dezlantuie. Sunt trase 1.200 de salve de tun si toate clopotele încep sa bata ca în dimineata de Paste. Orasul se umple de drapele si trecatorii îsi transmit unul altuia vestea cea mare. Bucuria tuturor este imensa. Uzinele si atelierele se golesc, la fel si scolile sau magazinele. Toata lumea se afla în strada. Tobele bat, trompetele suna, toata lumea cânta Marseilleza: “Ziua gloriei a sosit!” Lumea se îmbratiseaza pe strazi, balcoanele încep sa fie pavoazate cu drapele. Clemenceau îsi face aparitia la una din ferestrele de la Grand Hôtel si este ovationat de multime. Place de la Concorde se umple de trofee, care din ora în ora devin tot mai numeroase. Tunurile germane servesc acum ca estrade pentru neobositii oratori. Se lasa seara si bulevardele sunt puternic luminate. Restaurantele si cafenelele sunt mai animate ca în seara de Revelion. Sampania umple paharele si convivii se ridica în picioare ori de câte ori se cânta Marseilleza sau imnurile nationale ale aliatilor.
Bucuria se prelungeste pâna târziu în noapte si parizienii merg la culcare cu zâmbetul pe buze.

Amara umilinta a înfrângerii

La Berlin, guvernul german si maresalul Hindenburg se arata totusi satisfacuti de rezultatele negocierilor si îi multumesc lui Erzberger, seful delegatiei, pentru serviciile aduse patriei. În Neue Badische Landes Zeitung se poate citi: “Nu ne ramâne decât o speranta si credem ca o pace încheiata pe baza unui astfel de armistitiu nu va fi de lunga durata. Libertatea recâstigata ne va face destul de puternici pentru a scapa mai târziu, de o pace atât de nedreapta”.
Din acel “furor teutonicus”, care strabatuse societatea germana pe parcursul anului 1914, nu mai exista acum decât o slaba urma, iar aura aproape sacra cu care fusese învaluit atunci Kaiserul în misiunea cvasi- apocaliptica de a “împlini Judecata de Apoi contra dusmanilor Germaniei” a disparut odata cu acesta.
Reprezentantii tinerei republici îi întâmpina pe combatanti cu cuvintele: “soldati, voi reveniti neînvinsi”, însa sentimentul de injustitie, cel al durerii pierderii celor dragi, ca si umilinta înfrângerii îsi fac loc treptat în sufletele germanilor.
Cum cererea de armistitiu vine din partea reprezentantilor civili si nu a militarilor, acestia din urma o percep ca pe o infamie. În lunile ce urmeaza semnarii armistitiului, Hindenburg si Ludendorff atribuie înfrângerea militara suferita “unei lovituri de pumnal în spate” (Dolchstosslegende) din partea politicienilor si a burgheziei cosmopolite. Expresia este preluata cu fervoare de germanii umiliti si utilizata mai târziu de partidele ultranationaliste, în particular de partidul nazist.

sursa: historia.ro

Posted in Uncategorized | Leave a comment

10 noiembrie 1918 – România declară război Puterilor Centrale. Regele Ferdinand ordonă mobilizarea generală a armatei române.

PROCLAMATIA REGELUI FERDINAND CATRE OSTASI

Iasi, 10 noiembrie 1918

Ostasi,

Ora mult asteptata de catre toata suflarea romaneasca, si indeosebi de voi, vitejii mei ostasi, a sunat in sfasit dupa lunga si dureroasa asteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunare ne impune ca o sfanta si patriotica datorie sa luam iarasi arma in mana ca sa izgonim, impreuna cu ele pe vrajmasul cotropitor din tara si sa aducem linistea populatiei asuprite.

Regele vostru va cheama din nou la lupta ca sa infaptuiti visul nostru de atatea veacuri: Unirea tuturor Romanilor, pentru care in anii 1916-1917 ati luptat cu atata vitejie.

Sufletele celor cazuti pe campul de onoare va binecuvanteaza pentru aceasta ultima sfortare: privirile credinciosilor nostri aliati sunt indreptate cu dragoste si incredere spre tara noastra si fiii ei. Camarazii vostri de arme… cari vin in ajutorul nostru, cunosc vitejia voastra de la Oituz, Marasesti si Marasti, aratati-le ca timpul de asteptare n-a putut sa slabeasca bratul ostasului roman. Fratii nostri din Bucovina si din Ardeal va cheama pentru ultima aceasta lupta, ca prin avantul vostru sa le aduceti eliberarea de jugul strain.

Biruinta e a noastra si viitorul va asigura intregului neam romanesc viata pasnica si fericita.

Inainte deci cu vitejia stramoseasca!

Dumnezeu este cu  noi!

Ferdinand

sursa: Dr. Ioan Suciu, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucuresti, Biblioteca Astra, 1943, p.31-32

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Cercul metodic la disciplina Istorie, sâmbăta, 17 noiembrie 2018

Cercul metodic la disciplina Istorie, semestrul I, anul şcolar 2018-2019, se va desfăşura
la Colegiul Naţional Economic ,,Gheorghe Chiţu”, Craiova, sâmbăta, 17 noiembrie 2018,
orele 10.00.
Tema cercului: “100 de ani de la Marea Unire din 1918”

Materialele pentru cerc se vor trimite pe adresa de email  istoriedj@gmail.com până la data de 10 noiembrie 2018.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

18 octombrie 1918 – Discursul ţinut de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta prin care cerea desprinderea Transilvaniei de Ungaria

Onorată Cameră, N-a sosit încă timpul să încheiem bilanţul războiului mondial. Cu facultăţile noastre debile omeneşti, fie cu ajutorul minţii, fie cu al fanteziei, nu suntem în stare să prevedem, urmările rele sau bune ale războiului. Un fapt îl putem stabili de pe acum.

Războiul mondial a avut un rezultat mare: acceptarea din partea tuturor naţiunilor a principiului, că în viitor nu va mai fi deosebire între naţionalitate şi naţiune şi naţiunile mari şi mici vor avea drepturi egale.
Cât de dureros a fost pentru noi, naţionalităţile care ne-am considerat şi numit întotdeauna „naţiune” – să fim consideraţi şi trataţi din partea autorităţii  de stat drept naţionalităţi.

De la întemeierea creştinismului multe spirite geniale au luptat pentru propăşirea omenirii şi mulţi au încercat să definească bazele de muncă pentru binele şi progresul întregii omeniri.
Şi dacă au fost spirite, care în evul vechiu şi după întemeierea creştinismului au aflat calea adevărată, propagând adevăratele principii ducătoare la scop, aceştia n-au avut putinţa să pună în aplicare practică principiile ce le profesau.
E meritul lui Wilson, că în cunoscutele lui puncte a dat expresie acelor principii şi le-a cristalizat aşa, că nu se vor mai putea falsifica niciodată. Dacă omenirea va isbuti să realizeze, să înfăptuiască aceste principii, atunci de la întemeierea creştinismului încoace n-a fost un eveniment mai însemnat ca acesta, pentru omenire.

 Noi, reprezentanţii micilor naţiuni, am aşteptat cu nerăbdare atitudinea cercurilor conducătoare ale monarhiei faţă de aceste puncte şi naţiunile nemaghiare au primit cu nespusă bucurie ştirea că Ministerul de Externe al monarhiei a înaintat la Washington propunerea de pace, căci astfel s-a recunoscut oficial, atât din partea reprezentanţei noastre externe, cât şi din partea guvernului şi partidelor maghiare, că noi de acum nu mai suntem naţionalităţi, ci naţiuni.

Cunoaştem mărimea vremilor prin care trecem; cunoaştem că aceste probleme mari nu le putem trata conduşi de egoism. Cunoaştem adevărul, care iese la iveală şi într-unul dintre punctele lui Wilson*, că nu trebuie să lăsăm teren urei, egoismului, când se tratează aceste probleme a căror rezolvare reală şi serioasă se poate face numai cu ajutorul deplinei sincerităţi.

Drept aceea, reprezentanţa organizaţiei naţionale a românilor a hotărât să-şi definească atitudinea faţă de aceste puncte şi din încredinţarea acesteia, comunic onoratei Camere următoarea declaraţiune 

 «Comitetul executiv al Patridului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională.

Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acuma uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărească singură aşezarea ei printre naţiunile libere, pentru şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.

Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori disignaţi de propria lor adunare naţională.

 

     Afară de organele delegate de adunearea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărească în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române.

Toate deciziunile şi acordurile, care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română.

Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere – după multe suferinţe de veacuri – afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi Inaleinabile, la deplină viaţă naţională».

1918, “Bihorul în epoca unirii. Documente”, Oradea, 1973, p. 112-113

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Concursul Național dedicat Centenarului Marii Uniri, “Identitatea, patrimoniu și practici culturale”

Concursul Național dedicat Centenarului Marii Uniri, “Identitatea, patrimoniu și practici culturale”, din cadrul Proiectului Cultural “Copilăria unește România”.

Concursul se adresează elevilor de liceu, coordonați de cadre didactice care predau disciplina istorie sau limba și literatura română, un profesor având dreptul să coordoneze un singur elev. Lucrările și fișa de înscriere se trimite pe adresa indicată în regulament.

FIȘA DE ÎNSCRIERE – CONCURS NAȚIONAL DE ESEURI DEDICAT CENTENARULUI MARII UNIRI

REGULAMENT CONCURS 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

9 octombrie 2018 – Ziua Comemorării Holocaustului în România

9 octombrie 2018 – Ziua Comemorării Holocaustului în România.

Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului (Themesko Dives vash o Poraimosko Astaripen pe Godyate în romani) este un eveniment național ținut pe 9 octombrie în România, dedicat comemorării victimelor Holocaustului și, în special, rolului României în acest episod al istoriei. În această zi, diverse ceremonii au loc în toată țara, pentru a comemora evreii și rromii care au murit în Holocaust.

Data de 9 octombrie a fost aleasă deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Bucovina revenise sub administrația României conduse de Ion Antonescu în luna iunie a aceluiași an.

Prima Zi Națională de Comemorare a Holocaustului a fost ținută în 2004.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Consfătuirea judeţeană a profesorilor de istorie din judeţul Dolj – 2018

Consfătuirea judeţeană a profesorilor de istorie din judeţul Dolj are loc la Liceul de Arte Marin Sorescu, Craiova, în data de 22 septembrie 2018, orele 10:00

Posted in Uncategorized | Leave a comment