istoriedj.info

A domnit de două ori, de fiecare dată în momente de cumpănă pentru ţara noastră.

Prima dată nu împlinise 6 ani. Abia îi murise bunicul, Regele Ferdinand, iar Carol al II-lea, tatăl lui Mihai I, renunţase la tron.  A doua domnie a Regelui Mihai a început la 19 ani, când România Mare a fost ciopârţită de Hitler şi de Stalin.

Din iunie 1930, după plecarea Reginei-Mame în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui Său. A urmat cursurile unei școli organizate de acesta la Palat, alături de copii reprezentând toate colțurile țării și toate categoriile sociale. A devenit din ce în ce mai închis în sine și mai gânditor. Singurele săptămâni fericite erau cele petrecute la Florența, la mama sa.

În adolescență, Principele Moștenitor a urmat cursuri de sport și a început pregătirea militară. La vârsta de 16  ani a devenit sublocotenent în armata română.

După decesul Regelui Ferdinand din 1927 și ca urmare a faptului că Principele Carol a renunțat la statutul de Principe Moștenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regență, compusă din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea și Președintele Înaltei Curți de Casație, Gh. Buzdugan.

La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit în țară și a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdicării tatălui Său, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I.

În timpul războiului, Regele i-a îmbărbătat pe ostașii români care au luptat pentru reîntregirea țării. Nu a fost însă de acord cu depășirea liniei Nistrului.

În ciuda refuzului Mareșalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotărât trecerea României alături de aliații săi tradiționali. Acest act de curaj a scurtat războiul cu 6 luni și a cruțat viețile a sute de mii de oameni.

Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurării autorității comuniste. În cele din urmă, a fost obligat să abdice la 30 decembrie 1947.

Exilul Regelui Mihai și al Reginei Ana a început odată cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit până la sfârșitul anului 1948 la vila Sparta, locuința Reginei-Mame Elena. Din 1949, Regele Mihai și Regina Ana s-au mutat la Lausanne și apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956.

Pentru a-și câștiga existența, Regele și Regina au construit o fermă de pui și un mic atelier de tâmplărie.

Familia Regală s-a întors în Elveția în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana “Lear Jeats and Co”, la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Léman, la câșiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste 45  de ani și tot aici se afla, pentru moment, casa familiei.

În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu “Lear”, iar un an mai târziu a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu.

Din biroul sau de la Versoix și, începând cu 2001, din cel de la București, Regele Mihai a militat pentru intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piață, păstrarea culturii naționale, respectarea adevărului istoric, respectarea și garantarea proprietății private, consolidarea statului de drept și a democrației în țara noastră.

Regele Mihai și Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, în Elveția. De marile sărbători creștine și, în funcție de angajamentele Lor publice, Majestățile Lor au ales să fie alături de cei dragi, fie la Castelul de la Săvărșin, fie la Palatul Elisabeta.

sursa: tvr.ro

La data de 1 decembrie 1918 a avut loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, convocată de către Marele Sfat al Națiunii Române și care prin votul celor 1228 delegați din toate provinciile țării, s-a votat Rezoluția Marii Unirii, prin care se pecetluia unirea Transilvaniei cu „patria mamă” și constituirea României Mari. Convocarea Marii Adunări Naționale la Alba-Iulia, a fost primită cu mare entuziasm de locuitorii din toate provinciile românești, mulți dintre ei dorind să vină în cetatea unde în anul 1600 Mihai Viteazul a unit pentru prima dată, cele trei țări române. Această adunare de la Alba-Iulia a avut un profund caracter național, deoarece ea reprezenta voința românilor de a fi liberi și de a trăi într-un singur stat, unit și independent. Românii veniți la Alba Iulia s-au adunat pe așa numitul „câmp al lui Horea“, în afara zidurilor de vest ale Cetății, iar intrarea în cetate s-a făcut în funcţie de direcţia din care au venit fiecare, pe la Poarta I a Cetăţii, prin partea de vest a fortificaţiei, sau direct pe Platoul Romanilor, aflat în faţa actualei Catedrale a Încoronării. Marea Adunare de la Alba Iulia, s-a remarcat şi printr-o organizare remarcabilă, de care au fost responsabili membrii Consiliului Naţional Român Central, precum şi Garda Naţională Românească din Transilvania. Festivitățile de la 1 Decembrie 1918 au început la ora 7 dimineața cu slujbe religioase, iar în jurul orei 10, au urcat pe scena amenajată în clădirea Cazinoului, clădire care astăzi este Sala Unirii, fruntaşii Consiliului Naţional Român Central. După salutul de bun venit adresat de către fruntașul Ştefan Cicio Pop tuturor participanților, s-a trecut la numărarea celor 1.228 delegaţi ai românilor de pretutindeni și a fost ales prezidiul care va coordona lucrările necesare adoptării rezoluției de unire. După cuvântările a mai multor personalități ale vieții politice românești, preşedintele adunării, Gheorghe Pop de Băseşti, a supus aprobării Rezoluţia Unirii, rezoluție care fost votată în unanimitate și prin care se hotăra „unirea în veci a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu patria-mamă”. După încheierea dezbaterilor din actuala Sală a Unirii, delegaţii au ieşit în fata celor peste 100.000 de participanţi aflați în cetate pe „Câmpul lui Horea” și au prezentat textul Rezoluţiei de Unire, în uralele de bucurie a miilor de români aflați în Cetatea Marii Uniri. Astfel, Unirea de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat evenimentul cel mai important al istoriei românilor şi totodată, realizarea unui deziderat de veacuri, al locuitorilor aflați în hotarele vechii Dacii.

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

“Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.”

1 decembrie 1918 – Alba Iulia. Actul Unirii este citit de Iuliu Hossu, în mijlocul mulţimii aflându-se episcopul ortodox Miron Cristea al Caransebeşului.

La data de 28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei a adoptat moțiunea privind unirea Bucovinei cu Regatul României. Acesta era cel de al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului unitar român, deoarece un prim act se săvârșise deja la data de 27 martie 1918, când teritoriul cuprins între Prut, Nistru și Marea Neagră și cunoscut sub numele de Basarabia se unise, prin voința Sfatului Țării, cu România. Astfel , în dimineața zilei de 28 noiembrie 1918, în Sala de Marmură a Palatului Metropolitan din Cernăuți, Congresul General al Bucovinei, ce avea ca și președinte pe Iancu Flondor, avea să adopte „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României”. După încheierea lucrărilor Congresului Bucovinei o delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a plecat la Iaşi, pentru a înmâna regelui Ferdinand , Actul Unirii Bucovinei cu România. Ceremonia predării acestui act s-a desfășurat în data de 29 noiembrie în Palatul Corpului II de Armată din Iași , chiar în ziua plecării cuplului regal spre București, de aici delegația bucovineană însoțind cortegiul regal pe drumul spre capitala României. Această unire a Bucovinei cu patria-mamă a fost urmată apoi de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când va avea loc Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia, prin care se va decide unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, făurindu-se astfel România Mare.

La data de 16 noiembrie 1916 începe „Bătălia pentru Bucureşti” sau „Bătălia de pe Neajlov şi Argeş”, cea mai mare operaţiune militară de pe frontul românesc a anului 1916, din cadrul Primului Război Mondial, ce a avut ca scop stoparea forțelor germane și austro-ungare de a cuceri Bucureștiul. Astfel, începând cu 16 noiembrie 1916, Armata I Română condusa de generalul Constantin Prezan, va încerca oprirea înaintării forțelor militare germane și bulgare ce doreau ocuparea capitalei țării și scoaterea României din război. Planul de apărare a Bucureștiului a reușit în prima fază, forțele române reușind să respingă inamicul, însă ulterior, în urma unei serii de circumstanțe nefaste, armata română, copleşită atât din punct de vedere numeric, cât şi tehnic, este nevoită să se retragă, lăsând Bucureştii în mâna armatelor inamice. În fața acestei situații, Regele, membrii Casei Regale, precum și Guvernul român, au fost nevoiți să se retragă în Moldova și să restabilească capitala țării la Iași. Și deși bătălia pentru București a fost pierdută, Puterile Centrale nu și-au atins obiectivul de a scoate armata română din război, chiar dacă ea a continuat să lupte cu greutăţi şi suferinţe deosebit de mari până la sfârșitul războiului. Însă experienţa acumulată în această bătălie a fost de mare folos în perioada campaniei din anul 1917, cu precădere în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, atunci când armata română s-a umplut de glorie pe câmpurile de luptă.

În ziua de 7 noiembrie 2017 a avut loc în municipiul Calafat, comemorarea zilei de 7 noiembrie 1877, când sub comanda maiorului Nicolae Dumitrescu-Maican, bateria “Perseverenţa” scufunda temutul monitor cuirasat “Podgoriţa”, care se adăpostea în apropierea insulelor împădurite de lângă ostrovul “Chiftele”, de lângă Vidin, după ce atacase poziţiile româneşti din zona Calafatului.

Activitatea a început prin intonarea Imnului Naţional al României, urmat apoi, de un ceremonial militar şi religios la Monumentul Independenţei din Calafat pe locul de dispunere al bateriei “Principele Carol I” ce a participat la bombardarea Vidinului.

În prezenţa autorităţilor locale reprezentate de către domnul primar ing. Lucian Ciobanu şi consilierul pe probleme de educaţie prof. Dan Bora, precum şi a reprezentanţilor Marinei Militare Române, au fost rostite cuvântări  şi  a avut loc un ceremonial ce a constat în depunerea de coroane la Monument.

Din partea Consiliului Judeţean Dolj a fost prezent Vicepreşedintele Consiliului Judeţean Dolj, domnul Vasile Dorin Cosmin.

Conducerea Forţelor Navale Române a fost reprezentată de câtre Şeful Statului Major  
Viceamiral Dr. Alexandru MÎRŞU

Din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Dolj au fost prezenţi: Inspector Şcolar General Adjunct, prof. Janina-Elena Vaşcu şi Inspector Şcolar Istorie, prof. Traian Dorobanţu.

La Muzeul de Artă şi Etnografie din Calafat (Palatul Marincu) a fost organizat un simpozion cu tema “România şi oamenii săi în timpul Războiului de Independenţă”.

Au prezentat comunicări printre alţii profesorii, Radu Roşu (Şcoala Constantin Gerotă, Calafat) şi Constantin Titiroagă (Şcoala Gimnazială Gheorghe  Brăescu, Calafat).

În încheierea activităţii au fost depuse coroane de flori la Obeliscul ridicat pe locul de amplasare al bateriei “Perseverenţa” de către familia Generalului Nicolae Dumitrescu-Maican.

EVALUARE model bacalaureat_2017

Urmăriţi şi modele de evaluare şi planificare la clasa a V a !

Bătălia de la Oituz a fost o confruntare militară complexă desfășurată între armata română sprijinită de trupele Imperiului Rus, împotriva trupelor germane și austro-ungare, în timpul campaniei militare românești din 1917din Primul Război Mondial. Bătălia – purtată în perioada 8 – 22 august 1917 s-a desfășurat pe axele principale ale văilor Slănicului, Oituzului și Cașinului din județul Bacău și a avut ca scop strategic – de partea Puterilor Centrale pătrunderea în valea Trotușului spre Onești și apoi spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu armatele amice aflate în ofensivă la Mărășești, iar de partea României pe acela de apărare și de menținere a liniei frontului. Succesul strategic a fost de partea Armatei Române, chiar în contextul unei înaintări reale pe teren – de mică amploare – a inamicului.

Operația de la Oituz s-a desfășurat în două etape: prima etapă — 26 iulie/8 august până la 5/18 august — a cuprins luptele desfășurate de trupele române pentru zădărnicirea primei încercări a Corpului 8 armată austro-ungar, subordonat Grupului Gerock, de a pătrunde în valea Trotușului. Cea de-a doua etapă corespunde confruntărilor înverșunate dintre 6/19 — 9/22 august, când o nouă tentativă a inamicului de a pătrunde pe aceeași direcție a fost respinsă.

În bătălia de la Oituz, Armata a 2-a română a oprit ofensiva dușmană cu prețul unor jertfe dureroase. Între 26 iulie/8 august și 9/22 august 2017 au căzut în lupte 1.800 de oameni, din care 52 ofițeri, 4.850 răniți din care 143 ofițeri, și 5.700 dispăruți, din care 27 ofițeri. În total, peste 12.000 luptători. Inamicul a înregistrat, la rândul său, pierderi deosebit de mari. Spre exemplu, numai în luptele de pe dealul Coșna Divizia 70 infanterie austro-ungară a pierdut 1.700 de oameni, morți și răniți.

100 de ani de la inceputul bataliei de la Marasesti !

Glorie vesnica eroilor neamului romanesc!

Bătălia de la Mărăști: 11 iulie -19 iulie 1917 – 100 de ani !!!

Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 11 iulie și 19 iulie 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operațiunea ofensivă de la Nămoloasa la care s-a renunțat între timp.

Bătălia de la Mărăști a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea operațiunilor militare pe frontul românesc dar a și contribuit și la ridicarea moralului ostașilor români. Reorganizate și temeinic instruite dar având și experienta campaniei din 1916, trupele române s-au dovedit a fi un adversar capabil de a pune probleme și chiar de a învinge redutabilele armate germane și austor-ungare. Rezultatul acestei bătălii s-a datorat atât abilitătior tactice ale ofiterilor români , eficacității artileriei române și excelentei colaborari a acesteia cu trupele terestre, deteterminarii și tenacității în luptă a oștașilor români, dar si prețiosului ajutor dat de localnici prin furnizarea de informații despre inamic și prin călăuzirea trupelor române pe poteci de munte spre flancurile si chiar in spatele trupelor inamice. Rezultatele ofensivei pot fi sintetizate astfel:

• Linia frontului a fost ruptă pe o lungime de 30 km și s-a patruns pe o adâncime de 20 km;
• Forțele româno-ruse au făcut 2700 de prizonieri, au capturat 70 de tunuri și importante cantități de material de război, inclusiv o cantitate însemnată de muniții;
• S-au acordat 32 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a unor ofițeri români. Steagurile a 4 regimente (4, 18, 30 Infanterie si 2 Vânători) au fost decorate cu aceeași distincție, iar gen. Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a.

Principalele cauze ale înfrângeii de la Mărăști identificate de arhiducele Iosif și prezentate in raportul său au fost:

• „O admirabilă cooperare între artilerie, infanterie și aviație la străpungerea si pregătirea ei. Aviația a condus nesupărată tragerile artileriei.” „Pe punctele de trecere au acționat excelent aruncătoarele de mine.”
• Epuizarea trupelor (…) în retragere pe teren accidentat”
• Armata româna „își schimba necontenit trupele din linia întâi, care erau duse delocuitorii din partea locului.”

In timpul bătăliei de la Mărăști s-a realizat cel mai înalt ritm mediu zilnic de ofensivă din anul 1917 înregistrat pe teatrul de operațiuni european de partea aliată.

Bătălia de la Mărăşti – 11-19 iulie  1917

În rândul opiniei publice victoria româneasca a avut un puternic ecou aceste fiind foarte bine ilustrat in presa vremii. Astfel la câteva zile după încheiera bătăliei The Times scria: „Singurul punct strălucitor in Răsărit se găsește in România, unde armata reconstituită atacă viguros frontierele Carpațior, obținând succese apreciabile.” În acelasi ton și ministrul de război al Franței, aprecia scuccesul românesc: „Armata franceză a aflat cu bucurie despre frumoasele succese ale armatei române (…) Rog trimiteți felicitările cele mai calduroase și urările cele mai vii ale soldaților francezi către frații lor de arme.”

Succesul acestei ofensive a determinat mutarea unui număr semnificativ de forțe ale Armatei a 9-a germane aflate in subordinea Mareșalului von Mackensen dinspre Nămoloasa spre Focșani, iar în acest fel Armata a 9-a germană și-a schimbat direcția ofensivă, diminuând în acest fel presiunea pe frontul de la Nămoloasa. De asemenea, în dispozitivul inamic s-a creat o breșă care putea fi dezvoltată existând astfel premizele generalizării operațiunilor ofensive pe frontul românesc ale armatelor aliate.

Pentru cinstirea memoriei eroilor de la Mărăști și în amintirea luptelor care s-au dus aici, în anul 1928 s-a încept construcția Mausoleului de la Mărăști. Mausoleul a fost înălțat la cota 536 la inițiativa unui grup de ofițeri și generali constituiți în Societatea Mărășești în comuna Răcoroasa – sat Mărăști. La intrarea în localitate este amplasat un portal cu inscripția Câmpul istoric de la Mărășești. Proiectul mausoleului aparține arh. Pandele Șerbănescu iar basoreliefurile au fost executate de A. Bordenache. Întins pe e suprafață de 1000 mp, mausoleul se sprijină pe doi piloni mari de beton de secțiune dreptunghiulară pe care au fost amplasate 2 urne în care ardea o flacără veșnică. Pilonii sunt împodobiți cu ample basoreliefuri de bronz care înfățișează trecerea unui țăran român peste linia frontului cu informații despre inamic și primirea unui general român făcută de locuitorii din Marăști. Între cei doi piloni, pe un perete de beton, sunt fixate 13 plăci de marmură albă pe care sunt inscripționate numele a 900 de ostași căzuți la datorie. La subsol se află osuarul ostașilor precum și criptele ofițerilor cazuți în bătălie. Aici au fost așezate, ulterior, sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu si criptele generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.

Ziua Drapelului Național este marcată, în fiecare an, la 26 iunie, fiind instituită prin Legea 96/1998.

Ziua Drapelului Național este marcată de autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului, prin organizarea unor programe și manifestări educative cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

Cu prilejul acestei zile, în Capitală și în toate municipiile reședință de județ, sunt organizate ceremonii publice de înălțare a Drapelului Național.

Constituția României din 1991 modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003 prevede că drapelul tricolor este un simbol național, alături de stemă, sigiliu și imn. În forma actuală, Constituția stabilește, prin Articolul 12, că “drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roșu”, potrivit cdep.ro.

La 3 iunie 2013, Comisia parlamentară de revizuire a Constituției a hotărât reintroducerea stemei țării pe tricolor, în legea fundamentală. Amendamentul propus de deputatul PSD, Gheorghe Emacu, a fost votat cu 13 voturi “pentru” și o abținere, fără o dezbatere prealabilă a membrilor Comisiei. Prin adoptarea acestui amendament, alineatul 1 din Articolul 12 urma să fie reformulat astfel: “Drapelul României este tricolor, având pe fondul galben stema țării; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roșu”. Propunerea legislativă privind revizuirea Constituției României, care include și acest amendament, s-a aflat în lucru la comisiile permanente ale Senatului, având numărul de înregistrare L233/2014, dar la 27 decembrie 2016 a fost retrasă de către Senat.

Drapelul Național — albastru, galben, roșu — de la lance — a fost decretat, pentru prima dată, ca simbol național de Guvernul revoluționar provizoriu din Țara Românească, la 14/26 iunie 1848, având deviza “Dreptate — Frăție” înscrisă pe el, așa cum arată “Istoria României în date”, Ed. Enciclopedică, 2003.

El nu a suferit transformări majore de-a lungul istoriei. Doar distribuția culorilor (în materie de proporție și poziție) s-a schimbat într-o anumită măsură, fiind egalizată după Revoluția de la 1848, când, sub impactul spiritului revoluționar francez, multe dintre statele Europei au adoptat ca drapel național steagul standard cu trei culori.

Documente sigilografice atestă faptul că, în unele epoci istorice, drapelul românesc avea cele trei culori dispuse orizontal, cu roșul în partea superioară, galbenul în mijloc și albastrul la bază. De asemenea, proporția culorilor nu a fost aceeași cu cea de acum (33% pentru fiecare culoare). Cele trei culori pot fi identificate pe steaguri datând din vremea lui Mihai Viteazul și chiar Ștefan cel Mare.

În contextul revoluționar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri ale unor state naționale, și revoluționarii români, aflați la Paris la izbucnirea revoluției, arborau drapelul albastru, galben, roșu, cu albastru la hampă. Așa avea să fie și consfințit, ca drapel național, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la București, deși, inițial, apăruseră drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontală, potrivit siteu-lui www.presidency.ro.

Guvernul provizoriu întărea că “Steagul național va avea trei culori — albastru, galben și roșu”. Deviza română, care va fi scrisă atât pe steaguri cât și pe monumentele și decretele publice, se va compune din aceste două cuvinte “Dreptate, Frăție”. Drapelul național tricolor, roșu-galben-albastru, astfel decretat la 14/26 iunie 1848, a fost sfințit a doua zi, în cadrul Marii Adunări Naționale de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci înainte Câmpia Libertății.

Cel mai mare drapel al României, care a constituit un nou record mondial, a fost desfășurat, la 27 mai 2013, pe aerodromul Clinceni. Drapelul, cântărind aproximativ 5.000 kg, a avut dimensiunile de 349,425 x 226,917 metri, rezultând o suprafață declarată de 79.290,39 mp.